Alex Doboș: Rapid, o poveste fără sfârșit

Încep prin a spune că niciunui rapidist nu-i va fi ușor să-și transmită sentimentele față de această minunată echipă, deoarece se știe că acest lucru nu prea este posibil. Pasiunea și tot ce ține de această echipă este în interiorul fiecăruia dintre noi. Cuvintele nu sunt oricum suficiente pentru a descrie această „iubire fără sfârșit”.

Pasiunea personală pentru această echipă a început încă din copilarie. Obișnuiam să joc fotbal cu prietenii, indiferent unde o făceam (pe stradă, printre pietre, pe maidan sau diferite locații, nicidecum în locuri amenajate, să le spun așa), și ca orice copil neliniștit și iubitor al acestui sport, trebuia să ai o echipă favorită. Majoritatea preferau să țină cu Steaua doar pentru că era cea mai titrată echipă din acea perioadă. Nimeni nu știa altceva decât să țină cu echipa cea mai bună. Atunci a avut loc încăpățânarea mea, ca să-i zic așa, și am început sa urmăresc și mai mult fotbalul la televizor. Am prins un meci de-al Rapidului ce m-a făcut să mă îndrăgostesc efectiv de această echipa. Evident, nu mi-l aduc aminte, fiindcă grija mea era să învăț și să practic cât mai bine acest sport. Anticipez că era undeva prin 2008. Asta nu contează, ceea ce e cu adevărat important e că la niciun meci de fotbal pe care-l vizionasem până atunci nu trăisem stările pe care aveam să le traiesc pe parcursul meciului disputat de Rapid. Simțeam cum stadionul tremură de vocile nerăgușite ale minunaților suporteri giuleșteni, ce reușeau să împingă echipa spre o evoluție cât mai buna in meci. Atunci m-a cuprins un fior și am știut că aceasta este echipa pe care am să o iubesc și pe care o voi susține.

Și uite așa s-a ajuns din nou la fotbalul copilăriei, începând ca fiecare echipă să joace sub o anumită identitate. M-am încăpățânat ca mereu echipa mea să joace sub numele de Rapid. Culmea, reușeam sa câștigăm majoritatea meciurilor, iar invidia steliștilor începea să se vadă. Nimic nu se compara atunci cu ambiția de a câștiga fiecare meci. Tineri și neliniștiți cum s-ar spune.

Anii treceau și începeam să nu ratez niciun meci de-al echipei favorite, Rapid. Am început să mă documentez despre această echipă și am observat minunatele performanțe realizate de-a lungul anilor. Ceea ce m-a atras cel mai mult a fost anul înființării echipei și cum a fost pus pe picioare acest proiect ce datează din 1923. Aveam o vârstă fragedă, neștiind atunci despre interesele din fotbal, urmând ca pe parcursul anilor totul să devină atât de clar. Revenind la anul înființării, am simțit o alta stare de bucurie când am remarcat că echipa noastră s-a înființat înaintea celorlalte două cluburi titrate, Steaua și Dinamo, urmând numeroase dispute pe seama acestui subiect cu prietenii mei (steliști și dinamoviști – mai puțin dinamoviști), ei declarând că este mult mai important de cum merge echipa în prezent decât aspectul istoriei (actualii suporteri de rezultat ai diferitelor echipe).

Aminteam mai sus despre documentare. Aceasta a continuat cu trecerea anilor, neavând atunci plăcerea de a acorda timp internetului, fiind preocupat cu meseria de fotbalist (lucru pierdut în mare parte în zilele noastre). Am descoperit numeroasele cântece fantastice ale galeriei giuleștene, acestea fiind nelipsite din muzica zilnica ascultată de mine, dar și rezumate celebre ale partidelor istorice disputate de echipa noastră (ce mult ne lipsesc acestea în prezent…), petrecerile de la câștigarea titlurilor din 1999 și 2003, declarațiile la cald ale protagoniștilor imediat după terminarea unor partide importante. Practic, începeam să înțeleg trăirile jucătorilor mari și am început să le fur ambiția, pentru meciurile pe care le disputam eu. Se pare că au dat roade ambițiile și mă declar surprins de cum abordam meciurile când eram mic, dar și în prezent.

Să trecem și la lucruri mai serioase. În familia mea mai exista un rapidist, un avantaj mare fiind că era mai în vârstă decât mine. Am început să mă documentez despre viitoarele meciuri ale echipei și așteptam cu nerăbdare să văd echipa și in realitate. Precizez că n-am avut posibilitatea de a mă deplasa la meciuri. Dar, a venit surpriza într-o minunată zi de primăvară, sezonul 2013/2014, când m-am deplasat împreuna cu celălalt membru al familiei (făcându-mi o minunata surpriză, ținând să-i mulțumesc încă o dată) la un meci contra celor de la Bacău. A fost, practic, momentul în care am devenit un fan înfocat al echipei. Pe drumul către Bacău am repetat cântecele, având în minte victoria căpriorilor din acea zi. Ajuns la stadion, am văzut controalele jandarmilor și am rămas uimit, neștiind de aceste aspecte până atunci. Eram nerăbdător să văd un stadion plin cu oameni și in realitate, dar, mai mult de atât, să-mi văd echipa în acțiune, având sprijinul suporterilor în spate.

Mai rămăseseră puține momente până la începerea partidei, iar scaunele libere începeau să nu se mai vadă. Practic, am umplut toată tribuna pusă la dispoziție. Începe meciul! Toată lumea ridică fularele sus, iar eu nu știam ce se întâmplă. Stadionul începe să răsune, versul „Suntem peste tot acasă” fiind suficient pentru a-mi da seama despre ce este vorba. Și, brusc, s-a mai alăturat o voce acestui cântec. Eram eu, ce cântam plin de fericire cântecul pregătit de acasă. Plin de emoții, am dus cântecul la capăt, moment în care tribuna începe să se zguduie. Au început suporterii nebunia. Firește, echipa evoluând începând cu ora 11, s-a cântat „M-am trezit de dimineață”, cântec cu totul potrivit. Lumea se așază, urmând cântarea strofelor, însă momentul în care simțeam că se rupe micuța tribună alocată oaspeților a fost când s-a trecut la refren. Am simțit cum îmi sare inima din piept și voiam ca meciul să nu se mai termine.

Referitor la acel meci, gazdele deschiseseră scorul, însă aveam și noi băieții noștri la datorie, căpriorii ce aveau să mă inspire în a juca fotbal cât mai bine. S-a terminat 1-2, meci greu de văzut de pe stadion, deoarece steagurile alb-vișinii cuprindeau tot spațiul. Jucătorii au venit să salute galeria, alături de comisarul Viorel Moldovan, moment în care am avut oportunitatea să văd prima dată jucătorii echipei atât de aproape. După meci a urmat o ședință foto cu niște jucători, poze de pus în ramă, ce vor rămâne veșnic o superbă amintire. Poza cea mai scumpă este cea cu Viorel Moldovan, cel ce ne-a oferit multe bucurii și cel ce dădea tonul cântecului „Cântă cucul” în vestiarul echipei.
Nici nu vă puteți imagina ce bucurie imensă am trăit. Primul meci alături de echipa pe care o voi îndrăgi mereu, primele cântece de susținere pentru căpriori, primele poze alături de niște jucători celebri, amintiri celebre dintr-o copilărie de neuitat. Imediat după meci, am început căutarea jucătorilor pe rețelele de socializare, pentru a-i avea mereu alături. Când începeam să le povestesc prietenilor despre ce am trăit alături de suporteri pentru echipa noastră, am dat din nou peste ceea ce vă spuneam la început – 1923 de sentimente ce nu se pot descrie în cuvinte. Am să-i rămân dator mereu rudei mele pentru această minunată experiență, una ce m-a inițiat complet în tot ceea ce înseamnă susținerea acestei echipe.

Nu se putea termina aici experiența trăirii meciurilor, iar pe parcursul anilor am mai avut ocazia, tot cu minunata mea rudă, să fim prezenți și la alte meciuri. Știam, în schimb, cu ce se mănâncă un meci de fotbal, așa că susținerea era din ce în ce mai dezvoltată. Am reușit, pe parcursul anilor, să-mi găsesc un idol în meciurile trăite alături de Rapid, acela fiind Săpunaru, pe care țin să-l salut, sperând că va ajunge si la el această poveste. Am început să dezvolt diverse lucruri mici pentru a-mi susține echipa și pe internet, reușind să creez o pagină dedicată echipei, unde postam diverse poze, citate și cântece. Am rămas plăcut uimit cum creșteau aprecierile la pagină. În timp ce căutam diverse lucruri despre Rapid, am descoperit că avem parte de această echipă și în alte sporturi. Am avut minunata plăcere să susțin și fetele de la Rapid, într-o deplasare la Iași, când se aflau in liga secundă. A se observa faptul că susținerea pentru această echipa a avut loc indiferent de ligă. Iar partea ce mă doare cel mai tare este că majoritatea trofeelor au fost câștigate înainte de a descoperi minunata echipă giuleșteană, dar și înainte de a mă naște. Abia aștept să trăiesc câștigarea unui trofeu pe viu.

Răscolind în amintiri, îmi aduc aminte cu mândrie un meci din Liga 1, când eram în clasa a VII-a și Rapid urma să debuteze în retur contra celor de la FCSB, cu o echipă noua, sub comanda lui Pustai. Facebook-ul era plin de filmulețe cu deplasarea galeriei până în Ghencea, iar fiorii mă cuprindeau din nou. Conexiunea la internet nu era sigură, nu aveam acces la televizor, iar partida era pe cale să înceapă. Primul lucru remarcat la deschiderea stream-ului video a fost galeria. S-a cântat ore în șir și tot nu obosiseră. Pentru că iubirea pentru Rapid nu obosește! Meciul a fost terminat cu scorul de 0-1, golul fiind marcat de Gecov, ce cu siguranță nu l-a uitat niciun rapidist. Trăgând linie, partida s-a încheiat cu o dublă victorie (Ghencea fiind invadată de rapidiști, deoarece au fost infiltrați și prin locurile destinate formației gazdă), învingând-o pe FCSB atât în teren, cât și în tribune. Una peste alta, ziua următoare urma simularea la limba și literatura română, însă ziua de Duminică a fost dedicată Rapidului, așteptând de dimineață începerea partidei, neavând niciun gând la simulare. Parcă și acum simt bucuria de la acel meci, însă nu v-o pot descrie pe cea de când eram elev in clasa a VIII-a.

Anii au trecut și iată-ne ajunși în 2020, trecând peste 1923 de necazuri (îmi place atât de mult acest număr). Mă simt mândru să declar că este greu să îmi găsiți un prieten care să nu știe imnul Rapidului. În liceu, chiar și la facultate, acest cântec a fost, este și va fi nelipsit zilnic din gura mea. Am învățat majoritatea prietenilor să cânte împreună cu mine imnul celebru și abia aștept să le arăt și pe stadion ce înseamnă această echipă. La fel cum abia aștept și eu să calc pe Giulești (păcat că a fost dărâmat, dar aștept să calc pe cel nou) și să particip alături de căpriori măcar la un antrenament. Am simțit și simt în calitate de suporter ce înseamnă această echipă, însa sper să îmi pot îndeplini visul alături de care am crescut (și ce copilărie frumoasă). Dacă cei prezenți în lot au reușit, eu de ce n-aș putea? Încerc să-mi îndeplinesc fiecare vis. O viață avem și trebuie să profitam de asta. Mă simt cel mai fericit că am putut să-mi croiesc copilăria cu această echipa în suflet. M-au cuprins iar emoțiile scriind aceste rânduri. „Rapidul nostru, chiar dacă-i de toți furat, are sufletul curat!”