Finala Cupei Europei Centrale 1940

Prima mare performanță a fotbalului românesc – Finală în Cupa Europei Centrale!

Total nedrept față de Rapid și, în fond, față de istoria fotbalului românesc, opinia publică ignoră în continuare performanța realizată de echipa giuleșteană în 1940. Istoricii (nu foarte mulți), comentatorii sau simplii microbiști pomenesc mai mereu despre deschiderea de drum a Craiovei Maxima, urmată de semifinalele europene ale dinamoviştilor, totul culminând cu succesele Stelei, Cupa Campionilor şi Supercupa Europei, plus încă o finală a CCE.

Această listă trebuie completată, dacă nu chiar începută, din punct de vedere cronologic, cu încă o ispravă asemănătoare, pe care timpul a ascuns-o în praful uitării. În iulie 1940, Rapid a ajuns în finala Cupei Europei Centrale, după ce eliminase două formaţii puternice, Hungária FC (Budapesta) şi HŠK Građanski (Zagreb).

Poate că, astăzi, această competiţie nu le spune multora nimic, performanţa „alb-vișiniilor” fiind trecută sub tăcere. Evenimentele istorice de după august 1944 au contribuit şi ele cu bună ştiinţă la trecerea în uitare a acestui succes, pentru că ţara era controlată de dinamovişti şi stelişti… Ei bine, această competiţie, de¬numită şi Mitropa Cup, demarată în 1927, avea pe atunci aproximativ importanţa Ligii Campionilor de astăzi. Con¬siderată un strămoş al acesteia, la ea se înscriau primele două clasate din campionatele ţărilor din centrul Europei. Nu participau echipe din Marea Britanie (aflată în conflict cu toată lumea fotbalistică), Spania, Portugalia, Germania (nu considera moral profesionismul în fotbal) sau Franţa (se ruga, în zadar, să fie acceptată printre participante). În acele vremuri, valorile erau altfel repartizate, în Austria, Ungaria şi Cehoslovacia jucându-se fotbalul adevărat. Ca să nu uităm de veșnica forță numită Italia. Multe dintre forțele de azi practic nu existau în fotbalul din acele vremuri.

La acea ediţie, din cauza expansiunii Germaniei naziste, echipele din Austria şi Cehoslovacia nu au participat, în timp ce italienii și-au motivat absenţa prin tulburările la care era supus pe atunci Bătrânul Continent. Au rămas însă echipele maghiare, aproape invincibile pe atunci, precum şi cele din Iugoslavia, aceleaşi echipe incomode dintotdeauna.
Cu doi ani mai înainte, în aceeași competiție giuleştenii reuşiseră o răsturnare fabuloasă, care a făcut epocă, după 1-4 la Budapesta spulberând-o pe Újpest, în Giuleşti, cu un incredibil 4-0! În aceeaşi ediţie, Ripensia Timișoara o eliminase pe Milan! Meritul Rapidului a fost cu atât mai mare, cu cât majoritatea jucătorilor aveau statut amator, spre deosebire de adversare, care încorporau, în totalitate, jucători profesioniști. Iar în România interbelică nu exista acel profesionism mascat de amatorism, apărut mai târziu, în anii socialismului.

Prima victorie românească la Budapesta

Graţie locului secund obţinut în ediția de campionat 1939-1940, Rapid prinsese din nou participarea în Cupa Europei Centrale. Cea de-a doua reprezentantă a noastră, Venus, este eliminată chiar din primul tur de către Beogradski SK, după 0-3 la Belgrad şi 0-1 pe ANEF, la Bucureşti, şi echipa giuleşteană rămânea să ducă de una singură cursa europeană. Se vedea treaba că în întâlnirile internaţionale Venusul n-avea stofa Rapidului…

Sorţii le scot în cale din nou feroviarilor o echipa maghiară, Hungaria Budapesta. Aceasta n-avea valoarea Ujpestului, adversara din 1938, dar publicul budapestan abia aştepta răzbunarea. Rapidiştii ar fi preferat-o pe Beogradski, dar asta era soarta…

Budapesta, 16 iunie l940. 15.000 de spectatori luau loc în tribunele stadionului MTK şi jubilau la deschiderea scorului de către favoriţi. Sipos egala însă pentru Rapid până la pauză şi tot el aducea, în partea secundă, o mare victorie a formaţiei bucureştene. Primul succes, de fapt, al unei echipe româneşti în Ungaria! Cei ce au scris această filă importantă de istorie au fost: Petre Rădulescu – Iosif Slivatz, Iosif Lengheriu – Vintilă Cossini, Gheorghe Rășinaru, Ioachim Moldoveanu – Vilim Šipoš, Ioan Wetzer, Iuliu Barátky, Dan Gavrilescu, Ion Bogdan. Antrenor: Ștefan Auer.

După numai o săptămână a venit returul de pe „ANEF”. Nici n-au apucaseră ungurii să se aşeze bine în ghete şi acelaşi Sipos care învinsese Hungaria la Budapesta deschidea scorul. Era minutul 4 şi, până să le treacă oaspeţilor uluiala, repriza se încheia cu 2-0 pentru Rapid, după golul lui Ionică Bogdan, din minutul 43. Dar „cireaşa pe tort” a pus-o Giussy Baratky, în repriza a doua. Căzut la pământ, în careul ungurilor, şi-a aranjat mingea pe vârful ghetei şi, cu şpiţul, a aruncat-o peste portarul maghiar, care se îndrepta spre el: Rapid – Hungaria 3-0! Echipa a jucat în aceeaşi alcătuire din tur, singura schimbare fiind apariţia antrenorului-jucător Rici Auer, în locul lui Dănuţ Gavrilescu.

Trecând „en fanfare” de Hungaria, după victorii in ambele meciuri (presa străină a catalogat jocurile Rapidului drept senzaţionale), românii urmau să dea piept, în semifinalele competiţiei, cu Gradjanski Zagreb, o echipă tot atât de populară în Croaţia precum Rapidul la noi, care avea nouă internaţionali în lot.

Calificare prin tragere la sorţi!

Pe 30 iunie 1940, Rapid intra pe teren, la Zagreb, fără Sipos (care era croat şi jucase chiar la adversarii noştri) şi sub presiunea fantastică creată de cei 10.000 de localnici.
Ambele echipe aveau antrenori maghiari: Auer, la noi, Martin Bukossi, la Gradjanski.

Meciul a început prudent, apoi fiecare echipă a încercat atacuri periculoase. Portarul croat a fost mai mereu la post, iar, de cealalată parte, “stâncile” Lengheriu şi Slivăţ s-au dovedit a fi de netrecut, aşa că scorul a rămas până în final ca la început, 0-0. Rapid: Petre Rădulescu – Iosif Slivatz, Iosif Lengheriu – Vintilă Cossini, Gheorghe Rășinaru, Ioachim Moldoveanu – Ion Bogdan, Francisc Simkó, Iuliu Barátky, Dan Gavrilescu, Ștefan Auer.

Peste o săptămână (7 iulie 1940), din nou pe ANEF, în faţa a 12.000 de spectatori. Tot cu antrenorul Auer în teren, dar de data aceasta şi cu Sipos, marele absent din tur, în locul lui Dan Gavrilescu. Ai noştri au dominat teritorial, dar meciul s-a terminat tot fără goluri şi banchetul pregătit de giuleşteni s-a amânat.
Pentru desemnarea unei finaliste a fost nevoie de disputarea unui al treilea joc, la Subotica, peste numai două zile. Fără patru titulari (Vintilă, Răşinaru, Sipos şi Auer) accidentaţi, adică „mijlocul” şi golgeterul de până atunci (Sipos), Rapid s-a dus să joace pentru a doua oară în „ograda” adversarului.

Croaţii s-au năpustit pur şi simplu peste români încă din primul minut, când au şi deschis scorul prin Cimermancić. Atacurile gazdelor au urmat cu aceeaşi înverşunare şi să-l lăsăm pe Ionică Bogdan să descrie ce a urmat: „Giussy a scos o minge din jumătatea noastră, unde erau opt croaţi, mi-a trimis-o imediat, fără s-o mai gâdile, eu m-am băgat printre fundaşii Brozovici şi Belosevici, iar când am ajuns în faţa portarului Urh, am făcut o fentă ca să-mi cer scuze şi am dat gol. A fost unul dintre golurile mele mari, cum spunea Baratky. Atât de mare, încât a ţinut până în minutul 90, apoi a rezistat şi în prelungiri şi n-a putut fi învins nici măcar la tragerea la sorţi”.

Într-adevăr, seara s-a tras la sorţi pentru stabilirea finalistei (acesta era regulamentul pe atunci), iar când s-a auzit numele de „Rapid”, reprezentantul oficial al croaţilor a dat cu căciula de pământ, iar casierul lui Gradjanski a scăpat din mână geanta pregătită pentru recompensarea aşteptatei performanţe, banii rostogolindu-se sub masă şi pe sub dulapuri. Rapid era în finala cu Ferencvaros! Eroii Giuleştiului se numeau Petre Rădulescu – Iosif Slivatz, Iosif Lengheriu – Ion Costea, Ioan Wetzer, Ioachim Moldoveanu – Radu Florian, Francisc Simkó, Iuliu Barátky, Dan Gavrilescu, Ion Bogdan (antrenor Ștefan Auer).

Finală anulată de război

Aşadar, după Hungaria şi Grajdanski, Rapid, neînvinsă în cele cinci jocuri de până atunci, urma să joace finala cu Ferencvaros. Numai că nebunia care cuprinsese Europa, cel de-al doilea război mondial, a anulat orice competiţie sportivă. „Războaiele” din teren se mutaseră acum pe front, se duceau cu arma în mână, şi nu mai existau învingători şi învinşi, ci morţi şi supravieţuitori.
Participarea echipelor româneşti în Cupa Europei Centrale se încheia, astfel, înainte ca Rapid să-şi fi împlinit visul, disputarea finalei. Oricum, giuleştenii se detaşaseră net faţă de celelalte două reprezentante ale României:

Până aici, 1938 putea fi considerat drept cel mai performant din istoria Rapidului. Acum, după ce feroviarii ocupaseră locul doi în campionat, câştigaseră Cupa României şi ajunseseră până în finala Cupei Europei Centrale, ierarhiile trebuiau modificate. 1940 figura, de acum, pe prima poziţie în înşiruirea momentelor de vârf ale clubului din Giuleşti. Rapid devenise poate cea mai puternică grupare românească a momentului şi doar titlul naţional îi mai lipsea din palmares.